Sárdi Tamás – Pilis trail 8kilátás – prima cursă lungă a anului

Încă de anul trecut îmi doream foarte mult să particip la această competiție, dar din cauza unei accidentări prelungite la banda iliotibială (IT) a trebuit să renunț; în schimb, mi-au rămas încurajările și frumusețea voluntariatului la un punct de control.

Anul acesta, primul lucru pe care l-am făcut a fost să trec competiția în calendarul meu. O parte din traseu, cam 20 km, trece prin locul meu preferat de antrenament: Klastrompuszta – Kétágú-hegy – cabana Sasfészek – Pilisnyereg – Fekete-kő – Pilis-tető.

M-am gândit că va fi un bun test al perioadei de pregătire de bază înaintea principalei competiții din prima jumătate a anului, UTH Szentlászló trail.

La jumătatea lui ianuarie m-am îmbolnăvit. Credeam că va fi o simplă răceală de câteva zile, dar s-a transformat în 4 săptămâni de chin, cu o tuse urâtă și dureri în piept. Au fost două săptămâni fără pic de alergare și câteva încercări inutile.

Asta a dărâmat cu succes tot ce construisem până atunci...

Mi-au rămas 3 săptămâni ca să mă pregătesc ca lumea pentru competiție; începutul a fost cu sincope, dar până la urmă a ieșit destul de bine, datorită planului de antrenament făcut de Fatima Szucs. În săptămâna dinaintea cursei au fost temperaturi cu mult sub zero, ceea ce de obicei nu e o problemă pentru mine, dar de data asta nici gâtul nu era 100% bine, așa că m-am mutat pentru 3 zile pe banda de alergare. Asta nu i-a plăcut tendonului meu ahilean stâng, încât până și mersul îmi era greu... Din fericire, Gabriella Gula, terapeută kinesio tape, mi-a sărit repede în ajutor și nu pentru prima oară m-a scos din necaz cu priceperea ei. După 3 zile de pauză, luni am reluat deja antrenamentele.

Cu o zi înainte de cursă mi-am procurat alimentarea de la Hammer Nutrition, am studiat traseul și am încercat să-mi planific bine alimentarea.

Seara am primit de la Fati instrucțiunile pentru cursă, așa că nu-mi mai rămânea decât să mă odihnesc.

Dimineața am ajuns aproape primul în centrul de competiție, care abia se trezea. Îmi place să fiu din timp la o cursă, să absorb atmosfera și să stau de vorbă cu concurenții cunoscuți. Nici acum n-a fost altfel: cu Péter Gyurkó și Anikó Táborosi am discutat despre cursele din ultimele săptămâni și despre traseul care ne aștepta.

Și la start ne-am așezat împreună. De obicei nu stau în față, las asta pentru „cei mari”, dar de data asta m-am simțit bine în prima linie....

După start am încercat să prind un ritm confortabil, dar alert, și să-mi țin cumva în frâu pulsul, care urca din cauza emoțiilor obișnuite de concurs. Ieșind din oraș, am luat-o imediat pe o urcare zdravănă spre turnul de belvedere „Jenga” (Dévény Antal) de pe vârful Nagy-Kopasz. Încă de aici mi-am dat seama că voi mai avea dispute cu pulsul maxim de 166 pe care îl primisem pentru prima jumătate a cursei. De mult timp mă antrenez și concurez cu control al pulsului, dar uneori tot îmi e greu să accept că, atunci când ating maximul stabilit, trebuie să merg pe jos, deși ceilalți aleargă în jurul meu. Știu totuși că mai târziu se va plăti, iar ce „pierd” acum voi transforma ulterior în câștig.

Pe coborârea de după Jenga, până la punctul de control de la Csév, am revenit în fruntea plutonului.

De aici am început în trei următoarea urcare mare, pe marcajul roșu, spre peștera Csévi, împreună cu Nóra (care în final a câștigat la feminin) și, dacă îmi amintesc bine, cu Ákos.

Trio-ul nostru a rezistat destul de mult, am condus pe rând, uneori stând bine de vorbă. Nici în fața, nici în spatele nostru nu se vedea nimeni. După urcarea pe marcajul roșu a venit prima porțiune mare de noroi: prin noroi moale până la glezne ne-am continuat drumul pe marcajul verde spre stânca Kémény. După o verificare rapidă la punctul de control am alunecat pe marcajul galben până la Klastrompuszta, unde am rămas puțin în urma lor, pentru că, după plan, aici trebuia să-mi reumplu bidoanele cu băutura HEED. M-am bucurat că mă țin frumos și de planul de hidratare. Până la Kétágú-hegy am reușit să-i ajung din urmă, așa că am început din nou în trei urcarea. Deși mă antrenez mult aici, prefer să cobor, nu să urc... :) Sus, la punctul de control, mă aștepta colega mea de echipă Elvira, care m-a întâmpinat cu vestea că sunt al 9-lea și că în fața noastră mai sunt doar 2 fete. Asta m-a mai înviorat puțin. Până la cabana Sasfészek am depășit-o pe fata care alerga până atunci pe primul loc, apoi am început coborârea spre punctul de alimentare de la Szentlélek. N-a fost lipsită de pericole, pentru că am coborât pe o potecă foarte îngustă și abruptă. O dată chiar am alunecat, dar din fericire după un metru am reușit să mă prind de ceva, așa că nu s-a întâmplat nimic. La punctul de alimentare am încercat să-mi umplu bine bidoanele și să mă alimentez și eu cum trebuie, pentru că ne aștepta o porțiune destul de lungă, de aproape 10 km, la urcare.

Am băgat un Hammer Gel cu cafea și cofeină, pentru că de aici nu mai aveam limită de puls și puteam alerga după senzație. Fie gelul, fie „mâna liberă” mi-a dat avânt, pentru că am început să mă desprind de ceilalți; în plus, urma unul dintre traseele mele preferate, până pe Pilis-tető..... Doar că de data asta nu și-a arătat fața prietenoasă. La punctul de control Fekete-kő am fost întâmpinat cu vestea că sunt în plutonul fruntaș și că cel din fața mea e la doar câteva minute... Ho-ho, atunci la drum... dar entuziasmul mi-a fost repede temperat de zăpada fleșcăită până la glezne.... Am încercat să-mi dau seama cum aș putea înainta cel mai eficient prin ea, dar nu exista o soluție bună. Alergatul părea mai ușor, nu alunecam atât de mult, așa că am continuat să alerg. Și a dat roade: după 3 km l-am ajuns din urmă pe tipul din fața mea; mergea cu bețe, dar se vedea că și el se chinuia serios în zăpada aceea. La turnul de belvedere Boldog Özséb a trebuit să ies din traseu ca să-mi marchez cartela de control. Aici l-am întâlnit venind din sens opus pe Jean, care se marcase deja, așa că avea câteva minute avans față de mine. Cu cleștele de marcaj mă aștepta Peti, care mi-a spus că sunt al cincilea; o marcare rapidă, apoi după Jean. Urma o coborâre de vreo 8 km; m-am gândit că aici voi accelera, oricum îmi place să gonesc la vale. Din păcate, porțiunea anterioară mă stoarsese mai mult decât credeam...., m-am chinuit tare la coborâre, coapsele mi se împotriveau ritmului rapid. La km 38 a venit un moment de criză mai mare, pe care am încercat să-l depășesc combinând mersul cu alergarea. După o vreme a apărut în spatele meu tipul pe care îl depășisem sus – n-aveam ce face, trebuia să merg mai departe. Ultimul punct de alimentare l-am așteptat ca pe Mesia, aveam mare nevoie de o cola. Din fericire, la punct era cola, care m-a pus puțin pe picioare. Tipul, desigur, m-a ajuns până la urmă, așa că am pornit împreună pe ultimii 7 km. Știam porțiunea asta de la Piros85 și știam că ne mai așteaptă o urcare mare. M-am pus în spatele lui și am încercat să dau doar cât să pot ține pasul. La urcare ofta și el din greu, așa că știam că nici el nu e într-o formă mult mai bună decât mine... După ultima marcare mai rămăseseră doar 3 km, așa că am hotărât să atac, fie ce-o fi... O vreme n-am îndrăznit nici să mă uit înapoi, dar apoi nu-mi mai auzeam decât propriii pași.... Planul a reușit, m-am desprins de el.... Nu reușeam să mă liniștesc, așa că n-am mai slăbit ritmul. Gâfâind din greu, așteptam să cotesc spre poarta de sosire – și am ajuns. Lajos m-a eliberat de cartela de control, iar eu m-am trântit pe spate în primul loc unde am putut.

Nu mai rămăsese nimic în mine; pe lângă oboseală, m-a cuprins sentimentul de mulțumire. Am reușit! Simțeam că această cursă poate ieși bine, dar nu bănuiam că atât de bine. În final, tipul de pe locul 3 a fost descalificat pentru că a sărit un punct de control, așa că am urcat pe locul 4. Podiumul a fost la 2 minute; aici m-a încercat puțin dezamăgirea, că doar 2 minute... dar am alungat-o repede, pentru că știam că mai mult de atât nu se putea, am făcut tot ce am putut....

Mai am 2 luni până la Szentlászló trail... Mai am mult de muncă pentru a încheia și această cursă cu un rezultat la fel de bun, raportat la posibilitățile mele...