Velence (nu Veneția!), gondole... 100 km!

Povestea mea de la Campionatul Național al Ungariei de 100 km, de la Velence.

A început sezonul meu de ultra din 2018. Prima competiție a fost Campionatul Național al Ungariei de 100 km de la Velence. Până atunci alergasem o singură dată o cursă de 100 km, în decembrie anul trecut. Înainte de asta făcusem curse de 12 ore. Trebuie să știi că, în anumite cercuri de ultramaratoniști, această distanță este considerată un fel de „sprint”. De ce? Vei afla mai jos.

Când am ales această competiție, mă gândeam că va fi o bună cursă de pregătire pentru Ultrabalatonul din mai – pentru că acesta este MARELE PLAN pentru anul acesta. Tot ce era înainte era doar acomodare (așa credeam).

Pe măsură ce se apropia startul, au venit pe rând cursele mai mici. Prima, în februarie, o cursă de 55 km organizată local, cu start din Szederkény. Acolo deja simțeam clar că alerg ușor și sigur alături de plutonul fruntaș. Am terminat în 4 h 46 min, cu suficientă energie cât să pot continua. Atunci am simțit pentru prima dată că munca de antrenament pe care am investit-o toată iarna poate nu a fost în zadar. Din ce constă ea? Pe scurt: pe săptămână, 5 antrenamente de alergare, 2–3 antrenamente de forță la sală și 2 antrenamente de înot.

A doua a fost clasica locală de întâmpinare a primăverii: traseul Pécs–Harkány de 25 km, parcurs dus-întors. Am reușit să-l alerg în condiții destul de grele. În noaptea dinaintea cursei a nins. Dimineața, când am pornit din Harkány spre Pécs, la start, drumurile erau încă pline de zăpadă topită și noroi. Mașinile care veneau din sens opus m-au stropit zdravăn. Obiectivul meu era ca, ajungând cu plutonul la Harkány, cronometrul să arate un timp sub 2 ore. Primii 25 km i-am alergat în 2 h 10 min, comod (atât cât poate fi de comod în asemenea condiții), dar ca să-mi iasă planul, în a doua jumătate a distanței a trebuit să apăs serios. Și a ieșit, pentru că am terminat în 1 h 55 min, cu o medie de 4:34 min/km. Cel mai frumos a fost că nici atunci, la final, nu eram complet epuizat. Cred că
am prins puțin curaj. Am început să împart, să înmulțesc, să calculez și să planific cursa de 100 km din martie. Mă puteam aștepta, pe bună dreptate, la un record personal pe 100 km. Pentru mine, asta însemna să termin distanța în mai puțin de 9 ore.

Apoi am aflat lista celor înscriși la campionat. La categoria mea de vârstă, pe lista înscrișilor am văzut aproape întreaga elită actuală a ultramaratonului din țară – și printre ei, propriul meu nume. Mai întâi am râs în hohote... apoi m-am simțit mândru... apoi m-a cuprins nesiguranța, pentru că majoritatea acestor băieți aleargă cei 100 km lejer sub 8 ore. Și nu au început acum un an, ca mine, ci cei mai mulți bat aceste distanțe de 10 ani! Ei, mi-am zis, mai bine ai fi ales cursa open...! Mă rog, dacă tot ne-am băgat, mergem până la capăt! Nu dau înapoi! Asta nu! N-am făcut-o niciodată. Va fi o adevărată provocare! Măcar voi putea vedea exact unde mă aflu, cu un an de ultra și o jumătate de an de pregătire planificată în spate...

Mi-a venit imediat în minte un clasic (Attila József): „Să poți mânca, bea, îmbrățișa, dormi! Măsoară-te cu universul!”... aceasta a devenit, așadar, și ars poetica mea.

Și a venit cursa...

Știam de ce sunt capabil și știam și de ce sunt capabili ceilalți. Doar calm. M-am concentrat doar pe mine și pe obiectivul pe măsura mea. Mi-am construit tactica de cursă astfel încât să pierd cât mai puțin timp cu alimentarea pe loc. Să fiu permanent în mișcare, să respect cu strictețe planul de alimentare și să nu-mi las în niciun caz pulsul să o ia prea mult razna. Iar apoi ce-o fi, o fi – lungă
e cursa, și pentru alții. (Și chiar așa a fost.)

Cu o zi înainte am plecat la Velence cu soția mea, Kata. Ne-am cazat la pensiunea pe care o știam deja, aceeași ca anul trecut, înainte de cursa de noapte de 12 ore. Așa că și amintirile erau plăcute. După o scurtă recunoaștere a traseului, am mers la restaurantul pe care îl știam deja, pentru ultima încărcare cu carbohidrați. Mini pasta party! Și asta a ieșit bine, cu excepția faptului că am așteptat pizza cam 1 oră și 20 de minute... fără stres, se poate!

Seara, ultimele retușuri. Echipamentul, produsele de alimentare, cremele, discutarea planului de alimentare. Totul la locul lui.

Kata m-a ajutat foarte mult. Soția mea are deja experiență ca asistentă la punctul de alimentare și în logistică!
Poate că e chiar mai agitată înaintea curselor decât mine. La organizare și rezervarea cazării e foarte profesionistă. De data aceasta însă sarcina ei a fost și mai grea, pentru că trebuia să mă facă să respect ordinea de alimentare stabilită dinainte. Nu fac crize în timpul curselor, dar e bine să fiu supravegheat. Uneori uit să mănânc, să beau... iar aici asta ar putea fi fatal.

Am dormit relativ bine. Atât cât poți dormi bine într-un loc străin înaintea unei curse de 100 km. Ne-am trezit la 6:30. Mic-dejun, duș și direcția ștrandul Vízvár!

Am avut o vreme minunată. Pentru ziua aceea se anunțau chiar 17 grade. Suna destul de dur, mai ales că, cu 3 zile înainte, maxima era încă de 3 grade. Am despachetat punctul de alimentare, câteva vorbe cu ceilalți alergători,

apoi a venit ora 9:00!

Startul a fost foarte solemn!
Concurenții de la campionat au fost chemați pe nume în zona de start. La campionat au fost înscrise 7 femei și 16 bărbați. A fost un sentiment minunat să-mi aud numele printre asemenea nume. Apoi imnul Ungariei... și START! Între timp a răsunat și marele clasic Vangelis (amintiri de la Nagyatád, piele de găină, mâini tremurânde).

Ia spuneți-mi și mie cum naiba să nu-ți crească pulsul într-o asemenea stare de surescitare! Și cum să nu țâșnești din start ca o rachetă! Nici eu n-am făcut altceva! Am pornit cu un ritm de bază de 4:20 min/km. Fruntea plutonului mergea în jur de 4:00 min/km. Ritmul ăsta totuși nu mi l-am asumat...

De aici încolo am împărțit frumos distanța în ture de 5 km... Am fost atent, concentrat, am mâncat, am băut, mi-am făcut treaba.

Alimentarea mea a arătat așa: la fiecare 35–40 de minute am mâncat câte un Hammer Gel. Pe fiecare tură, cam 400 ml de băutură cu Endurolytes Fizz, iar după 25 km am sorbit Perpetuem, mai ales pentru aportul de proteine. Sarea am completat-o de data aceasta simplu, cu sticksuri sărate și roșii cu sare. În afară de banane, n-am prea mâncat alimente solide, iar pe la jumătatea cursei ne-au dat o supă bună cu tăiței, care mi-a prins foarte bine.

Între timp s-au întâmplat și una-două lucruri amuzante. De exemplu, la un moment dat a trecut pe lângă noi pe bicicletă o doamnă voinică, împreună cu soțul ei și mai voinic. Discuția dintre ei a fost următoarea: – „Auzi! Ce-i asta aici? – Un fel de concurs de alergare. – A! Asta văd și eu. Uită-te! Ce slabi sunt! Ăștia n-ar trebui să alerge, ci mai degrabă să mănânce ca lumea.” Am râs de asta cam o tură întreagă.

Mi-au rămas în minte câteva date importante. Am avut 3 h 18 min la maraton și 4:01 la 50 km. Suna foarte bine, numai că mai erau 50 km! La 6 ore – 72 km! În acel punct a trebuit să reduc ritmul. Atunci planul meu nu mai era de 9 ore, ci de 8 h 30 min. Dar nu voiam să mă las dus de val.

Pe măsură ce cursa se apropia de final, am observat că s-au retras câțiva dintre cei mari. Pe unii i-a doborât căldura, alții au abandonat pentru că nu au reușit să atingă ce își propuseseră. M-am gândit la asta în timpul cursei. Eu nu aș abandona. De ce? Pentru că, pentru mine, cursele de ultra sunt valoroase tocmai din cauza unor astfel de situații. Când te lovești de dificultăți serioase, când trebuie să te reconstruiești pe tine și tactica de cursă. Când trebuie să rezolvi situații grele, neașteptate. Asta te învață să lupți pe traseu. Când timpul devine secundar. Din astea poți învăța mult. Eu urmez școala veche. Există o soluție pentru orice! Doare? Unde? De ce? Ce putem face? Rezolv! Lupt până la capăt. Dacă nu e cu adevărat justificat, nu abandonez! Asta am învățat. Pentru mine, renunțarea este o dilemă morală teribil de grea. Din fericire, până acum nu am ajuns într-o astfel de situație!

Pe măsură ce cursa se apropia de final, mă simțeam tot mai eliberat. Știam că voi avea un timp în jur de 8 h 30 min.

Nici Kata nu m-a menajat! M-a împins serios de la spate. A ieșit la iveală antrenorul din ea. Să merg, să merg, să nu mă opresc...

În final am trecut linia de sosire în 8:34:57. Ce progres față de anul trecut! În plus, pe locul 4 la Campionatul Național al Ungariei de 100 km, după Muhari Gábor, Bódis Tamás și Rudolf Tamás. Și locul 7 la general!

Sunt mândru și fericit.

A fost prima mea cursă în care am folosit exclusiv produse Hammer Nutrition. Pe ele mi-am construit întregul plan de alimentare. Pentru mine a funcționat perfect. Nu pot decât să le recomand în continuare!

Apoi ne-am întors acasă, la Pécs. Lucrurile se așază. Imaginea devine tot mai clară. Încet-încet, totul începe să-și găsească locul. Mai doare puțin ici-colo.

Dar nu te poți culca prea mult pe lauri, pentru că mai sunt doar două luni și pornește ULTRABALATON!
Hammer ON!