Suferința aduce mântuirea!

Autor: Dean Karnazes

Să trecem direct la subiect: sporturile de anduranță sunt, în esență, despre un singur lucru – suferința. Câtă durere și chin este dispus să îndure omul ca să ajungă la linia de sosire. O cursă de 10 km se termină de obicei în mai puțin de o oră, chiar și pe cele mai solicitante trasee. Un maraton greu înseamnă câteva ore de pedeapsă. Un ultramaraton de 100 de mile (160 km) duce suferința la cu totul alt nivel. Să nu mă înțelegi greșit, suferința nu este tabloul complet al alergării pe distanțe lungi. Între potop și chin vin momente de fericire transcendentă, care se pot apropia de divin, mai ales când ultramaratonul are loc într-un loc atât de minunat precum Patagonia.

Nu am plănuit o cursă groaznică; nimeni nu face asta. Mi-am fixat un obiectiv ambițios, pentru că această cursă conta pentru mine. Vezi tu, m-am întors în Patagonia ca să particip la o cursă pe care o alergasem la prima ei ediție, în 2010. Pe atunci, cursa avea 50 de mile (80 km). De atunci, Patagonia Run a devenit cea mai mare cursă de trail din America de Sud, iar distanța a crescut la 100 de mile (160 km), dublul lungimii inițiale. Îmi plac distanțele mai lungi. Da, va fi o cursă bună, mi-am spus.

Pe primii 14 kilometri lucrurile au mers relativ bine. Da, terenul era abrupt și da, în entuziasmul nostru plin de adrenalină am pornit cu toții mult prea repede, dar simțeam că sunt în formă. Însă pe la kilometrul 16 ceva s-a schimbat. A început cu o greață adânc în stomac. De obicei am un stomac de fier, așa că nu sunt obișnuit să mă lupt cu probleme gastrointestinale. Mă alimentam cu Hammer Gel, un produs pe care îl cunosc, în care am încredere și pe care îl folosesc de ani buni la multe competiții. Nu gelurile erau problema. Cu o seară înainte mâncasem ceviche (pește crud) și am început să mă întreb dacă nu cumva acesta era vinovatul. Oricum ar fi fost, îmi era îngrozitor de greață, iar cursa nici nu începuse cu adevărat. 

Există un loc în care mă retrag când lucrurile devin urâte. De fapt, e un loc fericit, așa cum e el, degradat și mizerabil. Mintea mi se întoarce spre interior, las deoparte tot ce ține de viitor și zidesc gândurile despre trecut. Mă concentrez doar pe clipa prezentă – pe aici și acum – iar tot efortul se îndreaptă spre o singură activitate: să pun, cât pot de bine, un picior în fața celuilalt. Înaintea mea mai erau, desigur, 145 de kilometri necruțători și aparent imposibili. Mintea învinge kilometrii, mi-am amintit, și am mai făcut un pas.

Oricât de anevoios ar fi progresul meu, reușesc să înaintez pe parcursul zilei și, în cele din urmă, se lasă noaptea. În Patagonia se face întuneric. Foarte întuneric. Uiți cât de întuneric poate fi când ești departe de orice sursă de lumină. Dar sunt pregătit. Îmi scot frontala principală din rucsac și o aprind. Nu se aprinde. Încerc din nou. Nimic. Probabil am apăsat din greșeală întrerupătorul în timp ce scotoceam prin rucsac în timpul zilei, așa că s-a descărcat. N-am ce face. Îmi scot frontala de rezervă și o aprind. Nimic. Pe dibuite, în întuneric, schimb bateriile (ca veteran încercat ce sunt, aveam o frontală reîncărcabilă și una cu baterii). Nici cu baterii noi lanterna de rezervă nu se aprinde. Probabil s-a ars becul.

Din fericire, doi alergători mă găsesc în întuneric și împart amabil lumina cu mine, ca să îmi pot continua drumul. Încercăm să comunicăm, dar ei nu vorbesc engleză, iar spaniola mea e groaznică. În cele din urmă ajungem la un punct de ajutor, unde îmi pusesem în geantă o a treia lanternă tocmai pentru astfel de situații de urgență.

– „Mucho gracias”, le mulțumesc. „De nada”, îmi răspund ei. Au fost politicoși; deși fusese mult mai mult decât un simplu „n-ai pentru ce”, de vreme ce m-au condus cu fasciculul lor de lumină pe o potecă îngustă prin sălbăticie.

De cum am ajuns în sanctuarul punctului de alimentare, un voluntar mi-a adus geanta predată mai devreme. Scotocesc prin ea și găsesc lanterna de urgență, una pe care nu fusese niciodată nevoie să o folosesc. O aprind. Ai ghicit: nimic. În asemenea momente nu poți decât să râzi. Te simți un idiot desăvârșit, dar ce altceva aș fi putut face? Motto-ul meu este să ai mereu un plan de rezervă pentru planul de rezervă. Îmi trebuie oare un plan de rezervă pentru planul de rezervă al planurilor mele de rezervă? Totul are o limită.

Ca și cum ar fi fost planificat de Dumnezeu, la punctul de alimentare era voluntar, din întâmplare, un alpinist. Mi-a văzut situația dificilă și mi-a dat o lanternă. Și-a scos-o imediat de pe cap și mi-a întins-o. M-am oferit să îl plătesc, dar a refuzat. Ne-am strâns mâna, iar încrederea mea în omenire a renăscut.

Cu o frontală nouă pe cap și cu speranță reînnoită, am pornit mai departe – în direcția greșită. Nu era prima dată când mă rătăceam. Traseul în sine era foarte bine marcat, dar la plecarea din punctele de alimentare nu era mereu clar încotro s-o iei. Și mi-am dat seama că nimeni nu înțelegea ce încercam să întreb când voiam să aflu dacă merg în direcția bună. La întrebările mele de neînțeles, în engleză, mi se răspundea cu zâmbete entuziaste și încuviințări din cap. Încercau doar să fie pozitivi, dar habar n-aveau ce întreb. Și când mă gândesc că am învățat doi ani spaniolă la liceu! Mare scofală.

Greața a continuat. Dacă ai trăit vreodată senzația că, pe de o parte, ești lihnit de foame, iar pe de altă parte gândul de a mânca ți se pare cu totul respingător, atunci ești în realitatea mea. Strategia mea de alimentare și hidratare constă în acest moment din: batoane Hammer Bar Raw Energy (am descoperit că aromele de fulgi de ovăz cu mere și de cocos cu bucăți de ciocolată sunt cele mai bune), două capsule Endurolytes Extreme Caps pe oră și tablete Endurolytes Fizz dizolvate în apă (efervescența mă ajută să eructez, ceea ce îmi aduce o mare ușurare). Între timp consum Perpetuem Solids pentru calorii suplimentare și ca să îmi păstrez gura umedă. Îmi iau combustibilul cât pot de bine, iar asta mă ține în viață.

Odată cu zorii zilei următoare vine și furtuna. Alergatul prin ploaie nu e neplăcut o vreme. Dar, oră după oră, ploaia începe să înmoaie pielea. Cât despre teren, praful pe care îl întâlniserăm mai devreme pe traseu a dispărut. Dezavantajul era că noroiul format era alunecos ca mâzga. E un teren pe care, chiar și fără alte probleme, picioarele îți pot fugi pe neașteptate de sub tine. Iar la coborâri întrebarea era cât de adânc îți poți înfige unghiile în pământ ca să oprești alunecarea (eventual pe o pantă destul de abruptă, mai exact de pe stânci, deși încercam să nu mă gândesc la așa ceva).

Ploaia cădea fără încetare. Urcările și coborârile deveneau tot mai grele. În total urma să fie aproximativ 8670 m diferență de nivel, la urcare și coborâre. Pentru comparație, cel mai înalt vârf din America de Sud, Aconcagua, are 6961 m. Fiecare punct de alimentare semăna mai degrabă cu o infirmerie. Trupuri ruinate zăceau împrăștiate, fără viață și posomorâte. De ce ne supunem noi, ultramaratoniștii, unei asemenea violențe? Firește, înțelegem că trebuie să alergăm 160 km prin munți. Dar prețul pe care l-am plăti dacă nu am accepta o asemenea provocare ar fi mult mai mare decât cel al lucrului pe care îl facem. Putem, deci trebuie. Mulțumindu-ne cu mai puțin, ne-am pune în pericol însăși existența.

La un moment dat, traseul continuă printr-un lac. Serios? Sigur m-am rătăcit, deși marcajele duc clar în apă. La început intru fără tragere de inimă. Dar apoi accept tot absurdul situației. Am mai fost la multe ultramaratoane care treceau prin pâraie și chiar prin râuri, dar cu un lac nu mă mai întâlnisem niciodată. Merg prin apa care îmi ajunge până la coapse poate 1,5 km. În acel moment am încetat să mai verific timpul și distanța. Contează doar clipa prezentă; tot restul s-a topit într-un zgomot de fond. Partea de jos a corpului îmi este udă leoarcă, mănușile sunt ude de tot, iar cele două mâini zbârcite și palide din ele nu le mai simt.

Mai multe puncte de alimentare vin și trec. Văd tot mai mult măcel. Concurenții mei se prăbușesc, iar aceștia nu sunt oameni care cedează ușor. Sunt luptători, supraviețuitori, războinici până la capăt. Văd un sportiv întins pe spate pe un pat de campanie, lângă un foc. Arată ca un faraon în mormântul său, cu mâinile împreunate odihnindu-se pe piept. I s-au scos pantofii, iar picioarele îi sunt pietrificate, albe, crăpate și ca de piatră.

Se apropie a doua mea noapte. Încă înaintez, încet. Fiecare contact cu pământul îmi trimite un scurt șoc electric prin corp, deși sunt recunoscător pentru el. Mă ține treaz. Îmi spun că, dacă încă simt durere, înseamnă că încă sunt în viață. Și dacă încă sunt în viață, trebuie să fiu recunoscător.

Ce mai stă acum între mine și linia de sosire este o urcare infernală și expusă, de aproximativ 975 m diferență de nivel. Pe următorii 16 km, traseul urcă pe coasta unui munte, pe o potecă single track îngustă, plină de rădăcini și de noroi, iar de-a lungul drumului nu există niciun ajutor. Pornesc. Când ajung pe creastă, bate un vânt sălbatic. Tot ce am pe mine fâlfâie și pocnește isteric în rafale; zgomotul e asurzitor. Vântul mă împinge într-o parte, mă proptesc și pun pe pământ un picior obosit după celălalt. E o muncă anevoioasă, greoaie. Degetele de la mâini mi-au amorțit, pe cele de la picioare nu le simt, iar maxilarul parcă îmi e anesteziat. Când îmi ating vârful nasului, nu simt nimic. Alunec din conștiență și e ca și cum aș fi într-un vis, doar că acest vis poate avea consecințe foarte reale dacă fac un pas greșit. O nouă rafală mă împinge într-o parte și simt cum degetele de la picioare se încleștează de talpa pantofilor. Se spune că, fără război, nu știm dacă suntem lași sau eroi… ei bine, acesta este războiul meu.

În această fază a războiului, pentru mine contează un singur lucru: să ajung la sosire. Nu am venit în Patagonia ca să concurez; am venit în Patagonia ca să termin o cursă. Într-o cursă de 160 km, să parcurgi 145 km nu înseamnă mare lucru. În cele din urmă ajung la un panou pe care scrie: 9 km până la sosire. Am cam trei ore ca să parcurg această distanță și prind curaj. Perspectivele sunt promițătoare. Îmi propun să ajung în mai puțin de o oră. Traseul e mult mai ușor de parcurs decât terenul plin de rădăcini și pietre al porțiunilor anterioare. O oră e absolut realizabilă, îmi spun.

Da, sigur. De câte ori m-am rătăcit pe ultimii kilometri nu se va afla niciodată. Frontala împrumutată abia mai dă lumină, iar toată concentrarea mi se duce pe a nu mă împiedica. Nu trebuie să rezist mult așa, mă gândesc. Din locul în care mă aflu văd linia de sosire în stânga și aud foarte clar muzica și vocea crainicului. Dar poteca pe care o urmez se îndepărtează de acel loc, în loc să ducă spre el. A trecut o oră, iar zona de sosire a dispărut complet. Nu mai aud nimic. Așa că mă întorc.

Când revin pe drumul principal, dau peste un alt alergător. Îl întreb dacă mergem în direcția bună. Se uită la mine de parcă aș fi venit din spațiu. Încerc din nou, dar e clar că vorbele mele nu ajung la el. Găsesc și alți alergători, dar par cu toții prinși într-un delir colectiv: se târăsc ca într-o ceață comatoasă, cu ochii goi, cu fețele cenușii și uscate, iar picioarele abia li se mai desprind de pământ. De ambele părți ale drumului se văd case în semiîntuneric, cu focuri aprinse, și nu-mi dau seama dacă sunt puncte de alimentare sau locuințe private. Aud conversații înăbușite, dar nu reușesc să deslușesc dacă mi se adresează mie. Apoi, deodată, văd două sfere albe uriașe care se holbează la mine. Imaginea e fantomatică și ireală. Încetinesc și merg mai departe, zguduit, până când îmi dau seama că pe drum stă un cal – doar stă acolo și se uită la mine cu ochii lui bulbucați, luminați de lumina difuză a frontalei mele. Trec două ore.

Când, în sfârșit, o iau pe o potecă ce pare să ducă spre oraș, frontala mea abia mai dă o lumină gălbuie și slabă. Dar apoi, brusc, sunt bombardat de lumină. Orbitoare și copleșitoare. Cineva s-a gândit, se pare, că dacă îmi bagă reflectoare puternice direct în ochi, o să văd mai bine. Se întâmplă exact invers. Poate că pupilele mi s-au dilatat definitiv după atâtea ore de navigat prin întuneric. Oricum ar fi, nu văd decât alb. Aud voci în depărtare, dar nu-mi dau seama dacă strigă la mine sau la altcineva. Îmi acopăr ochii cu mâinile și strig înapoi: „Sunt pe traseul bun?”. Strigătele lor se întețesc. Nu înțeleg niciun cuvânt. Văd oameni confuzi care se uită la mine, arată cu degetul, fac cu mâna și gesticulează, dar par să se contrazică unii pe alții. E miezul nopții și alerg de 36 de ore. Mintea mea o ia razna sau a lor? Logica zboară pe fereastră când alergi deja a doua noapte.

O doamnă îmi întinde un telefon și văd că are deschis Google Translate. Vorbesc în telefon: „…sunt… pe traseul… bun?”. Își trage telefonul înapoi și se uită la traducere. „Da! Da!” – strigă ea înflăcărată. Toți ceilalți se alătură țipetelor. Mă întorc să o iau la fugă, ea mă bate pe spate, iar eu mă împiedic brusc de bordură și dau cu fața de pământ. Sunetul impactului e ca al unui boxer pus la pământ de o lovitură năprasnică în runda a 9-a. Cinci-șase oameni se reped spre mine și încep să mă tragă în picioare. Mă împotrivesc și încerc să le explic că nu am voie să primesc ajutor din afară. „No bueno, no bueno…” – îi implor. Se uită la mine nedumeriți. Mă dezlipesc de pe trotuar și fac o plecăciune de matador. Par și mai nedumeriți, dar aplaudă totuși. Nu sunt sigur că aveau vreo legătură cu competiția.

Gonesc pe strada pavată cu piatră cubică spre linia de sosire. Nu contează că mi-a luat peste trei ore să parcurg 9 km. Nu a contat cât timp am pierdut întorcându-mă pe propriii pași prin întuneric. A contat că am reușit: am rămas pe traseu și am mers până la capăt, strângând din dinți. Trec linia de sosire, iar un oficial al cursei îmi pune o medalie la gât. Competiția s-a încheiat cu bine. Mă simt ca Ulise. Mă întorc clătinându-mă în camera de hotel și fac un duș. Chiuveta arată ca o baltă de noroi. Beau o porție de Strawberry Recoverite, iau 50 mg de Hammer CBD împreună cu două capsule REM Caps și cad într-un somn adânc. A doua zi dimineață aflu că aproape jumătate dintre concurenți nu au ajuns la sosire. Am mai participat la curse grele, dar când 154 de ultramaratoniști experimentați și de elită nu termină cursa, știi că a fost o cursă infernală. Sunt oameni care nu renunță până nu dau tot ce au. 

Până la urmă, poate te întrebi dacă mă voi mai întoarce vreodată la Patagonia Run. Evident! Ba chiar vreau să fiu acolo și anul viitor. Sigur, mi-ar plăcea să-mi îmbunătățesc timpul, dar am învățat că astfel de țeluri sunt ca lupta cu morile de vânt. Experiența de anul acesta poate că nici nu poate fi depășită, pentru că a fost o mântuire. Mi-am dovedit că încă sunt în stare să las capul în jos și să trec prin orice, strângând din dinți. Asemenea confirmări sunt rare în viață. Chiar și când lucrurile devin cu adevărat urâte, tot îmi pot face treaba. Niciodată în viața mea nu am muncit atât de mult ca să ajung la sosire; niciodată nu am suferit atât de profund. Patagonia Run 2022 nu a fost frumos – a fost minunat.

-----------------------------------

Sportivul Hammer Nutrition Dean Karnazes este ultramaratonist și autor de bestselleruri New York Times. Dean a câștigat de trei ori titlul de Sportivul de anduranță al anului acordat de revista Competitor și a primit Premiul pentru întreaga carieră din partea President’s Council on Sports, Fitness & Nutrition.